Suflet Pierdut

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

oxitocină

n-aș fi crezut că la revederea ochilor ăia pe care
deja
îi ador,
inima o să plângă puțin
de dor
și stomacul o să-și frece pereții stresat că
mâinile tremură și ele.

uite așa totul a luat-o la fugă în corpul meu,
de parcă e competiție între organe,
care să clacheze primul.
plămânii că parcă nu mai pot respira,
creierul că intră în modul “îngheț”,
picioarele care brusc nu mai au oase,
ci un fel de gelatină care mai degrabă curge
și curge,
și ochii ăștia care vor să-mi spele obrajii
de păcate.

Cred că
totuși
mama avea dreptate
când îmi spunea că
dragostea nu e altceva decât
chimie și hormoni…

mama tuturor răniților/ doiseptembrie

Astăzi renunț. Am urcat la tine, am urcat toate treptele celor șapte etaje, până când am ajuns acolo unde m-am lepădat de costum și de mască și de dorință și speranță. Le-am lăsat pe toate frumos împăturite în ușă. Ai să le găsești dimineață când te vei trezi și vei pleca somnoros la birou. Probabil n-ai să le bagi în seamă. Ai să calci peste mi-e-dor, peste aș-vrea și ai să lovești în burtă micul de-ce care te trage ușor de mânecă. Să stai liniștit că eu sunt bine acum. Am uitat și de gropiță și cicatrice. Care îți era timbrul vocii? Ai ochii verzi sau căprui? Ăăă, tricoul ăla galben și cămașa aia în carouri… Nici măcar nu îmi pasă dacă ai să vezi mormanul ce te-așteaptă în fața ușii. Nu e ca și când nu mi-ai văzut rucsacul din spate de fiecare dată când ne-ntâlneam.

Astăzi renunț. Pentru că nu sunt făcută din beton, astfel că briza asta pe care o porți mereu cu tine mă tot dezechilibrează. Pentru că știu de mult să merg cu bicicleta și nu am nevoie de roți ajutătoare. Pentru că mie nu îmi e frică. Pentru că am curaj. Și mai ales, pentru că nu mai am ce face aici. E gol și pustiu. E nimic.

Astazi am renunțat.

tu ce naiba mai aștepți?

și stăm mereu așa, cu teamă, legănându-l în brațe pe Dacă, mângâindu-i creștetul lui Poate. confuzi, temători, neștiind în ce direcție să mergem.
tic tac. tic tac. încă o oră, încă o zi. trec toate așa pe lângă noi pentru că… așteptăm.
așteptăm o zi anume ca să putem face acel pas așa cum așteptam la școală clopoțelul de ieșire în pauză. așteptăm ajutor, dar nu-l cerem niciodată. așteptăm să mai treacă o zi, lasă că poate de mâine ne e mai bine. așteptăm un semn, un telefon, că doar n-am să-l sun să îl chem eu în oraș. așteptăm să se oprească ploaia, să nu ne stricăm părul/pantofioii/sacoul/etcetcetc. așteptăm ceva ce nici noi nu știm ce e, că doar nu ar fi bine să fac asta, sau astalalată. așteptăm că încă n-a răsărit soarele și parcă e prea întuneric afară.
ne așteptăm pe noi înșine. așteptăm fără scop. doar-doar s-o întâmpla ceva și nu vom mai fi nevoiți să facem lucruri de care ne e frică și de care nu suntem siguri.
tic tac. tic tac. în loc să profităm de fiecare lucru care ne dă șansa să descoperim, stăm mereu la coadă pentru propria noastră fericire…

vorba aia: în loc să gândim noi gândurile, ne gândesc ele pe noi…

(de azi eu nu mai aștept. mai fac un pas. și încă unul. de azi vreau să descopăr, să caut, să încerc, să risc. Fără frică, fără regrete!)

cafeaua de dimineață sau cum mă comport din nou ca o idioată

Mereu a fost un mister pentru mine. Oricât de mult credeam că pot eu să-l observ de departe. Îi cunosc stilul de îmbrăcăminte, gesturile, modul în care își aprinde o țigară, cum se ceartă, cum glumește, îi știu gropița din colțul gurii atunci când râde. Nu am avut niciodată curajul de a spera măcar de a fi lângă el. E ciudat să lucrezi cu un om pe care îl admiri într-un mod pe care nici tu nu îl înțelegi. Căci nu era îndrăgosteală, era doar o reacție chimică ciudată ce se întâmpla în mine.

Și azi noapte credeam că îl descopăr, că o să ajung să îl cunosc, dar nu a lăsat decât mai mult mister. Cu fiecare lucru pe care mi-l arăta, pe care mi-l descoperea: afectivitate, mângâierea, săruturile, chiar și cicatricea aceea, cu atât mai misterios devenea din alte puncte de vedere. Astăzi am descoperit cât de mult își dorește să devină tată, cât de mult își dorește pe cineva, cât de sensibil e el. Și știu că poate n-ar trebui să fiu tristă că acum stau singură aici și mă gândesc la ce s-a întamplat, ci să mă bucur că a existat momentul ăsta. Că pentru câteva clipe, în intimitatea pe care noi ne-am creat-o, el a fost doar al meu, mi s-a dăruit cu totul și a lăsat câteva măști să cadă.

“Cafea, da?” Păi…

Acum te rog eu, rămâi!

Și vorba Ancăi: până una alta, mai turnăm un pahar de așteptare; barul ăsta nu se închide niciodată.

dai

24 iunie.

Un an. A trecut un an de cand sunt cu totul alt om. Si nu stiu daca sa iti multumesc sau sa te urasc pentru faptul ca m-ai trasformat in omul asta care nu mai poate iubi, omul asta care nu mai simte si caruia nu ii mai pasa… Totul a devenit atat de plat, fara culori, fara nuante. Totul e 2D acum. Si imi e dor de momentele alea cand simteam totul atat de tare incat imi venea sa ma dau cu capul de toti peretii. Acum simt iar asta, dar din frustrare, din frustrarea faptului ca nimic nu se mai trezeste in mine. Nimic bun. Doar smoala, noroi si pereti alunecosi. Ma uit in oglinda si nu vad decat o față slabita, palida, faa expresie. Si trag de mine, trag sa fiu aceeasi ca inainte. Ca inainte de tine, si parca mi-e si aceea atat de straina ca nu stiu cum sa ajung la ea, nu stiu cum sa o redescopar. Si uite asa, ma tarai de la o zi la alta, sperand ca “de maine” va fi mai bine. Inchisa intr-o cutie intunecoasa, antifonata din care nu pot iesi…
Iar tu… Iar tu crezi ca sar intr-un picior si ca-mi culeg mereu flori…

This blog pressed using Tinydesk

Na!

De două zile datorită ție zâmbesc cum nu am mai făcut-o de mult. Om frumos, te admir și te respect! Permite-mi, deși risc să exagerez, să spun că în momentan ești regele din jocul de șah al vieții mele. Eu rămân momentan regina. (Deși aș fi spus că acum sunt mai degrabă nebunul…)

Nu îți spun că ai fi cea mai importantă persoană din viața mea, că ești totul, nu, aș minți să zic asta, dar mutările tale pe tabla mea sunt atât de importante… Nu depinde de tine jocul, dar acum, tu îl influențezi mult. Of, n-ai cum să înțelegi ce spun, și poate ai să interpretezi totul aiurea. Dar, îți mulțumesc.

Adio 2011.

Am ajuns și aici. Inevitabil, dar aici ne aflăm.

Mi-e dor. Groaznic de dor. Dar nu merită, nu are rost.

E trist să mă aud spunând acum ”nu”, cu aceeași hotărâre pe care am avut-o când am spus acel ”DA”. O să fim bine, dar nu împreună.

Cred că așa a trebuit să se întâmple, ca fiecare dintre noi să învețe câte o lecție. Extrem de dură, sfâșietoare, dar una extrem de importantă.

Va fi bine. Adio!?

loto

să nu te-ncrezi în mine. de-aș fi în locul tău, aș fugi. fugi! evadează!

Până când?

Îți scriu zeci de scrisori pe care apoi le rup în mii de bucați, umplu pagini întregi cu numele tău și apoi apăs hotărâtă și nervoasă pe butonul roșu din colț și dispari. De pe ecran. Din minte, din inimă, însă nu. Și nu știu cum să fac să te scot de aici. Storc sufletul ăsta de orice sentiment ar mai putea exista aici, îl storc până la ultima picătură de emoție, de sentiment, de simțire și trăire doar pentru a te scoate și pe tine de aici. Dar al naibii să fii tu! Până și acum ești încăpățânat și nu vrei…Și nu vrei, și nu vrei,. Și eu încerc. Și tu nu vrei. Și degeaba. Am obosit. Chiar am obosit și nu mai vreau asta. Mă culc noaptea cu speranța ca mâine să mă fi curățat în totalitate de tine. Și când mă trezesc, încă un boboc, încă o rădăcină, încă un firicel își face loc. Păi e corect? Zi-mi tu acum ce să fac. Dar tu taci, taci mai mult ca niciodată, dar îți alungești tot mai mult brațele și strângi tot mai tare. Și e tot mai urât, tot mai rău și tot mai dor…

Ciudatul meu suflet

Atunci când un suflet moare, moare şi gata. Nu e ca o inimă. O inimă poate fi resuscitată, îi poţi schimba o valvă, ba chiar poţi să-ţi iei alta. Un suflet însă…

Niciodată nu m-am înţeles cu sufletul meu. Niciodată nu l-am înţeles. Credea că mă poate duce de nas uşor. Dar mereu mă prindeam de giumbuşlucurile lui. Câteodată, sincer, chiar îi reuşea, dar de multe ori îl prindeam şi-l azvârleam cât vezi cu ochii, prin cameră, de rămânea vreo trei zile cu vânătăi. Şi pe mine mă durea. Sufletul meu nu mă prea plăcea. Fugea mereu şi se ascundea. Zicea că vrea intimitate. Suferea de dublă personalitate. Cel puţin ăsta e diagnosticul pe care i-l dau eu, căci nu am apucat să-l duc la un medic să-l vadă. Mă trezeam ca în timpul unei discuţii oarecare să înceapă să plângă, sau ba din contră, să râdă şi să fie fericit fără vreo explicaţie. Acuma chicotea, acuma suspina… Uneori, ba chiar îl prindeam ascuns sub masă plângând. Nu mă lăsa să-l mângâi, să-l alint, deşi eu îi spuneam că aşa dificil cum e, eu îl iubesc. Se făcea că nu mă aude. Ma sprijineam de masă şi mă prindea de picior. “Imaginează-ţi că te ţin de mână. Îmi e mai bine acum, să ştii. Dacă vrei, mă poţi lua şi în braţe”. Dragul de el, îl luam în braţe şi se încălzea atât de tare că mai că îmi topea braţele. Apoi mă pupa uşor pe obraz şi fugea râzând ca un puştan. “Mulţumeeesc”, îl auzeam strigând de prin casă. Cu plăcere, puiule, cu plăcere. Mi-era atât de drag de el. Un răsfăţat şi jumătate şi făcea numai prostii. Era ca şi copilul meu. Mai mult decât atât. Era puiul meu.

Dar, neruşinatul, făcea ce voia el, nici gând să mă asculte vreodată. L-am prins pupându-se cu un alt suflet într-o seară. S-a arătat fără ruşine. Mi-a zis “Ştii ce? Îmi place de sufletul ăsta. Fie că-ţi convine, fie că nu.” L-am luat de mână, frumos, ca să-i explic, dar el ţinea strâns de mână celălalt suflet. Le-am zis: “Măi copii, vă place unul de celălalt?” S-au uitat unul la altul, au zâmbit şi au chicotit a “da”. “Dar, nu puteţi fi împreună, şi voi ştiţi asta!” Nici nu m-au mai băgat în seamă. Au plecat. Am rămas privindu-i cu o oarecare tristeţe. Ştiam ce va urma. Să menţii în picioare o astfel de relaţie… Trebuie să ai ceva putere. Şi ştiam că puiul meu nu are puterea asta… Au urmat zile şi luni întregi în care sufletul meu mi-a ascuns relaţia pe care o aveau. Eu bănuiam, dar n-am crezut să fie aşa… Până într-o zi. Trecuse mai bine de jumătate de an. L-am găsit aproape leşinat, plângând, pe podeaua din baie. “Mi-a zis că mă iubeşte.” Am râs. “Păi tu de-aia plângi, copilule? E bine dacă te iubeşte, nu te speria, e bine, să ştii. Iubirea e un lucru bun, nu plânge.” A pufnit într-un hohot. “Mi-a zis că mă iubeşte şi a dispărut.” A durat ceva ca să îmi vindec sufletul. A suferit după nenorocitul ăla… L-am mângâiat zi şi noapte şi în fiecare seară îi dădeam gogoşi cu ciocolată, căci astea îi plăceau. Într-o seară, a plecat de acasă. M-am speriat, căci era prima seară după atâtea. A venit fericit acasă de mână cu un cineva. Mi-a zis mândru: “Uite, ne-am cunoscut acum două seri, când tu nu ai observat şi am fugit puţin în parc. Stăteam pe bancă şi m-a ţinut de mână fără să îmi zică nimica. Parcă mă înţelegea. Vrea să ieşim în oraş împreună, dar am crezut că cel mai bine ar fi să te întreb ce părere ai de asta.” Pentru prima oară sufletul meu are încredere în mine.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 146 other followers

%d bloggers like this: