Suflet Pierdut

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

loto

să nu te-ncrezi în mine. de-aș fi în locul tău, aș fugi. fugi! evadează!

Până când?

Îți scriu zeci de scrisori pe care apoi le rup în mii de bucați, umplu pagini întregi cu numele tău și apoi apăs hotărâtă și nervoasă pe butonul roșu din colț și dispari. De pe ecran. Din minte, din inimă, însă nu. Și nu știu cum să fac să te scot de aici. Storc sufletul ăsta de orice sentiment ar mai putea exista aici, îl storc până la ultima picătură de emoție, de sentiment, de simțire și trăire doar pentru a te scoate și pe tine de aici. Dar al naibii să fii tu! Până și acum ești încăpățânat și nu vrei…Și nu vrei, și nu vrei,. Și eu încerc. Și tu nu vrei. Și degeaba. Am obosit. Chiar am obosit și nu mai vreau asta. Mă culc noaptea cu speranța ca mâine să mă fi curățat în totalitate de tine. Și când mă trezesc, încă un boboc, încă o rădăcină, încă un firicel își face loc. Păi e corect? Zi-mi tu acum ce să fac. Dar tu taci, taci mai mult ca niciodată, dar îți alungești tot mai mult brațele și strângi tot mai tare. Și e tot mai urât, tot mai rău și tot mai dor…

Ciudatul meu suflet

Atunci când un suflet moare, moare şi gata. Nu e ca o inimă. O inimă poate fi resuscitată, îi poţi schimba o valvă, ba chiar poţi să-ţi iei alta. Un suflet însă…

Niciodată nu m-am înţeles cu sufletul meu. Niciodată nu l-am înţeles. Credea că mă poate duce de nas uşor. Dar mereu mă prindeam de giumbuşlucurile lui. Câteodată, sincer, chiar îi reuşea, dar de multe ori îl prindeam şi-l azvârleam cât vezi cu ochii, prin cameră, de rămânea vreo trei zile cu vânătăi. Şi pe mine mă durea. Sufletul meu nu mă prea plăcea. Fugea mereu şi se ascundea. Zicea că vrea intimitate. Suferea de dublă personalitate. Cel puţin ăsta e diagnosticul pe care i-l dau eu, căci nu am apucat să-l duc la un medic să-l vadă. Mă trezeam ca în timpul unei discuţii oarecare să înceapă să plângă, sau ba din contră, să râdă şi să fie fericit fără vreo explicaţie. Acuma chicotea, acuma suspina… Uneori, ba chiar îl prindeam ascuns sub masă plângând. Nu mă lăsa să-l mângâi, să-l alint, deşi eu îi spuneam că aşa dificil cum e, eu îl iubesc. Se făcea că nu mă aude. Ma sprijineam de masă şi mă prindea de picior. “Imaginează-ţi că te ţin de mână. Îmi e mai bine acum, să ştii. Dacă vrei, mă poţi lua şi în braţe”. Dragul de el, îl luam în braţe şi se încălzea atât de tare că mai că îmi topea braţele. Apoi mă pupa uşor pe obraz şi fugea râzând ca un puştan. “Mulţumeeesc”, îl auzeam strigând de prin casă. Cu plăcere, puiule, cu plăcere. Mi-era atât de drag de el. Un răsfăţat şi jumătate şi făcea numai prostii. Era ca şi copilul meu. Mai mult decât atât. Era puiul meu.

Dar, neruşinatul, făcea ce voia el, nici gând să mă asculte vreodată. L-am prins pupându-se cu un alt suflet într-o seară. S-a arătat fără ruşine. Mi-a zis “Ştii ce? Îmi place de sufletul ăsta. Fie că-ţi convine, fie că nu.” L-am luat de mână, frumos, ca să-i explic, dar el ţinea strâns de mână celălalt suflet. Le-am zis: “Măi copii, vă place unul de celălalt?” S-au uitat unul la altul, au zâmbit şi au chicotit a “da”. “Dar, nu puteţi fi împreună, şi voi ştiţi asta!” Nici nu m-au mai băgat în seamă. Au plecat. Am rămas privindu-i cu o oarecare tristeţe. Ştiam ce va urma. Să menţii în picioare o astfel de relaţie… Trebuie să ai ceva putere. Şi ştiam că puiul meu nu are puterea asta… Au urmat zile şi luni întregi în care sufletul meu mi-a ascuns relaţia pe care o aveau. Eu bănuiam, dar n-am crezut să fie aşa… Până într-o zi. Trecuse mai bine de jumătate de an. L-am găsit aproape leşinat, plângând, pe podeaua din baie. “Mi-a zis că mă iubeşte.” Am râs. “Păi tu de-aia plângi, copilule? E bine dacă te iubeşte, nu te speria, e bine, să ştii. Iubirea e un lucru bun, nu plânge.” A pufnit într-un hohot. “Mi-a zis că mă iubeşte şi a dispărut.” A durat ceva ca să îmi vindec sufletul. A suferit după nenorocitul ăla… L-am mângâiat zi şi noapte şi în fiecare seară îi dădeam gogoşi cu ciocolată, căci astea îi plăceau. Într-o seară, a plecat de acasă. M-am speriat, căci era prima seară după atâtea. A venit fericit acasă de mână cu un cineva. Mi-a zis mândru: “Uite, ne-am cunoscut acum două seri, când tu nu ai observat şi am fugit puţin în parc. Stăteam pe bancă şi m-a ţinut de mână fără să îmi zică nimica. Parcă mă înţelegea. Vrea să ieşim în oraş împreună, dar am crezut că cel mai bine ar fi să te întreb ce părere ai de asta.” Pentru prima oară sufletul meu are încredere în mine.

Blank. Din nou.

Nu mai știu ce să zic. Mintea mi se blochează de fiecare dacă când deschid pagina asta unde cândva obișnuiam să-mi revărs inima. Obișnuiam să am atâtea de spus, acum, de-abia scriu o propoziție. Ești tu. Tu ești afecțiunea mea. Ai intrat în viața mea, și acum nu prea îți găsesc locul. Sunt pierdută în căutare de cuvinte, dar totuși inima mea urlă lucrurile pe care vrea să ți le spun…

O lună

Și sunt fericită.

de-aș fi o frunză…

Sunt pierdută și găsită. Un fel de “lost and found” pe românește. Sunt pierdută și găsită în același timp. Am fost pierdută. Pierdută în cel mai adânc sens al cuvântului. Ca o frunză ruginie care toamna zboară abrubt în toate părțile. E chiar interesant că uneori ai impresia că stă pe loc, că acum, o dată ce s-a așezat, se va odihni, dar apoi iar se ridică și iar coboară. Uneori parcă plutește, alteori pare mai grea decât e de fapt… Așa și eu, ca frunza asta. Fără scop, fără… nimic, de fapt. Un gol, un vid, un abis. Un… nimic imens.
Dar acum m-a găsit. Și trage parcă să mă țină în mână, să mă lege înapoi de crenguța mea, să.. orice. Și parcă numai de a naibii mai zbor după vântul ăsta aspru. Dar e vreau să mă odihnesc. Dar… nu știu. Nu știu. Dacă mă leagă de o altă crenguță decât a mea? Și dacă de fapt o să mă arunce de mai de sus și căderea va fi mai mare?

Îmi e frică. Nu, sunt paralizată de frică.

Și diferența e că eu nu sunt o frunză. Ea ar pluti grațios, chiar de i-ar fi greu. Dar eu…

Mi s-a părut că te aud…

Și acum mă pierzi în urma ta, pe străzi albastre…

Dragule,

Credeam că asta are să mă sfâșie în bucățele atât de mici, că nu mă voi mai putea aduna vreodată. Dar uite că încet, încet, adun ca-ntr-un făraș bucățică cu bucățică și apoi le lipesc la loc, sau, mă rog, la locul în care cred că se potrivesc.

Ha! E 2 fix! :)

Știi, în tot răstimpul ăsta te-am urât și te-am iubit ca nimeni alta, ca pe nimeni altcineva. Cred că sentimentul asta de ură-iubire e cel mai ciudat și dezgustător pe care l-am avut vreodată. Răvășitor și frustrant, în același timp.

Au apărut tot felul de oameni în viața mea. Oameni care m-au ajutat să adun bucățelele, oameni care le-au risipit mai tare, oameni care n-au făcut nimic și oameni care au făcut totul… Au dispărut oameni din viață mea, oameni pe care îi iubeam, oameni care îmi erau indiferenti, oameni pe care nu îi cunosteam, oameni pe care i-am cunoscut prea bine și oameni pe care nu am apucat să-i cunosc… Oameni și oameni…
După ce a închis ușa după el și știi că a plecat, îți spui că nu e adevărat ce se întâmplă și în toată noaptea aia stai și păzești ușa, doar-doar s-o întoarce. Și a două noapte, și a treia, și a patra… Și adormi. Și te trezești cu gândul că a venit în timp ce tu dormeai… Dar casă-i goală. Și după toate zilele astea rabufnesti, și începi să-l urăști pe omul ăsta care a plecat și a mai și trântit ușa aia după el. Și apoi ura aia, cu zilele, se transformă într-o dezamăgire. Te obișnuiești cu ea. Și rămâne acolo. Crăpătura aia care s-a făcut când a trântit el ușa… Aia rămâne…

Sunt bine. Am zile și zile. Oamenii din viața mea sunt foarte ciudați ș,  zău, că nu știu cum să mai reacționez la ei. Știi că m-au influențat mereu oamenii din jurul meu. Asta mi-s! N-ai ce face… Dar să stai liniștit, că-s bine. Adică, na, nu-s foarte bine și nu zburd de fericire că un mielușel într-o zi însorită de primăvară, dar totuși, îs bine. Față de… Dar nu intru iar în subiectul ăla. Azi de exemplu am gătit tooaaata ziulica. Și fiind atât de concentrată pe asta, nu m-am mai gândit la nimic. Nici la tine. Iartă-mă, da’ îi mare lucru… Să uit de tine, de… de tot. E bine. E bine când e gol, când e liniște și când nu mai urlă nimeni și nimic în urechi și-n suflet.

A! Știi că mă gândeam azi la chitara aia mult promisă de tine? O am pe aia, vai de capul ei, pe care o știi… Dar visez la una nouă, frumoasă și care să nu zbârnâie. Dar până atunci, zdrăngăn în continuare, și zic eu, chiar melodios, la rățușca cea urâtă a chitarelor.

Vorbeam de plecare… Toată lumea pleacă. Vreau și eu să plec.  Nu, chiar voi pleca. Iartă-mă. De fapt… Mda.

Noapte bunăƒ! Sau nani bun?!

-eu. A.

p.s. Crezi că am devenit prea personală aici? Mi-am pierdut oricum orice fel de inspirație artistică, sau cum s-o numi ea, totul e așa, brut, brutal și deloc poetic, artistic, bla bla bla… Asta este. Cum ziceam “oameni și oameni”… :)

update: unele chestii și cuvinte par să nu aibă nici o legătură între ele. au mai multă decât crezi… Pf!

blank

Îmi e dor să scriu. E gol, abis. Și e frustrant rău. Cum scot din nou totul afară?

because of you.

Ar trebui să te las uitat undeva într-un colț murdar al minții mele.

Tu m-ai răpit și m-ai obligat să învăț cum totul poate fi inuman și rece.

Și am greșit mereu, m-am înșelat pe mine, însămi, dar nu am vrut să văd asta.

Dacă aș putea, te-aș tăia din piept cu un cuțit, și m-aș răzbuna pentru tot ce am simțit.

Și te-aș lăsa acum acolo, să te târăști, să suferi, să plângi, să te dai cu capul de pereți

Și aș pleca în lume, să văd lucruri frumoase, să cânt pe străzi încurcate și cu nume sonore,

Și l-aș lua pe el de mână să mă iubească… Și l-aș iubi.

…dar nu pot.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 144 other followers

%d bloggers like this: