Suflet Pierdut

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

nimic.

e atât de ciudat. sunt împărțită între cămașa în carouri, clujul amețitor și un peștișor ce înoată prea repede și-n ape prea adânci.
cămașa mi-ar ține de cald.

clujul e un oraș frumos și merită vizitat mereu.

iar peștele… m-ar învăța atât de multe.

și totuși. aici. singură.

cluj

am vizitat Clujul astă seară
și n-am făcut decât să mă gândesc la tine
fiecare adiere
fiecare șoaptă
a orașului
erai tu.
clișeic, știu.

frumos la Cluj.

mai am un singur dor…

02:47. Stau pe bancă, singură, aștept…

Străinul mă vede, suspină și apoi mă întreabă șuierat:
“Și ție îți e dor?”
Oftez. Trece de mine și se oprește:
“Cum fac să scap de dorul ăsta? Nu îmi e bine….”
Nu spun nimic, dar în ochi îmi putea citi răspunsul, suspinele și dorul. Dorurile…
“Ar trebui să merg să mă culc, nu?”
Surâd.
“Dar trece?”
“Nu trece neapărat, dar la un moment dat te obișnuiești cu el și e ca un prieten nou venit în oraș pe care-l plimbi după tine”, îi spun.
“Ți-e dor, nu?”
Oftez din nou. Ne privim câteva secunde și nu spunem nimic. Apoi îmi sună telefonul.
“Spune-i și lui asta. Poate o să fii surprinsă. Acum te las, răspunde-i. Noapte bună!”
Am reușit să arunc un “Ai grijă de dorul tău!” și am răspuns la telefon.

Nu era el.

oxitocină

n-aș fi crezut că la revederea ochilor ăia pe care
deja
îi ador,
inima o să plângă puțin
de dor
și stomacul o să-și frece pereții stresat că
mâinile tremură și ele.

uite așa totul a luat-o la fugă în corpul meu,
de parcă e competiție între organe,
care să clacheze primul.
plămânii că parcă nu mai pot respira,
creierul că intră în modul “îngheț”,
picioarele care brusc nu mai au oase,
ci un fel de gelatină care mai degrabă curge
și curge,
și ochii ăștia care vor să-mi spele obrajii
de păcate.

Cred că
totuși
mama avea dreptate
când îmi spunea că
dragostea nu e altceva decât
chimie și hormoni…

mama tuturor răniților/ doiseptembrie

Astăzi renunț. Am urcat la tine, am urcat toate treptele celor șapte etaje, până când am ajuns acolo unde m-am lepădat de costum și de mască și de dorință și speranță. Le-am lăsat pe toate frumos împăturite în ușă. Ai să le găsești dimineață când te vei trezi și vei pleca somnoros la birou. Probabil n-ai să le bagi în seamă. Ai să calci peste mi-e-dor, peste aș-vrea și ai să lovești în burtă micul de-ce care te trage ușor de mânecă. Să stai liniștit că eu sunt bine acum. Am uitat și de gropiță și cicatrice. Care îți era timbrul vocii? Ai ochii verzi sau căprui? Ăăă, tricoul ăla galben și cămașa aia în carouri… Nici măcar nu îmi pasă dacă ai să vezi mormanul ce te-așteaptă în fața ușii. Nu e ca și când nu mi-ai văzut rucsacul din spate de fiecare dată când ne-ntâlneam.

Astăzi renunț. Pentru că nu sunt făcută din beton, astfel că briza asta pe care o porți mereu cu tine mă tot dezechilibrează. Pentru că știu de mult să merg cu bicicleta și nu am nevoie de roți ajutătoare. Pentru că mie nu îmi e frică. Pentru că am curaj. Și mai ales, pentru că nu mai am ce face aici. E gol și pustiu. E nimic.

Astazi am renunțat.

tu ce naiba mai aștepți?

și stăm mereu așa, cu teamă, legănându-l în brațe pe Dacă, mângâindu-i creștetul lui Poate. confuzi, temători, neștiind în ce direcție să mergem.
tic tac. tic tac. încă o oră, încă o zi. trec toate așa pe lângă noi pentru că… așteptăm.
așteptăm o zi anume ca să putem face acel pas așa cum așteptam la școală clopoțelul de ieșire în pauză. așteptăm ajutor, dar nu-l cerem niciodată. așteptăm să mai treacă o zi, lasă că poate de mâine ne e mai bine. așteptăm un semn, un telefon, că doar n-am să-l sun să îl chem eu în oraș. așteptăm să se oprească ploaia, să nu ne stricăm părul/pantofioii/sacoul/etcetcetc. așteptăm ceva ce nici noi nu știm ce e, că doar nu ar fi bine să fac asta, sau astalalată. așteptăm că încă n-a răsărit soarele și parcă e prea întuneric afară.
ne așteptăm pe noi înșine. așteptăm fără scop. doar-doar s-o întâmpla ceva și nu vom mai fi nevoiți să facem lucruri de care ne e frică și de care nu suntem siguri.
tic tac. tic tac. în loc să profităm de fiecare lucru care ne dă șansa să descoperim, stăm mereu la coadă pentru propria noastră fericire…

vorba aia: în loc să gândim noi gândurile, ne gândesc ele pe noi…

(de azi eu nu mai aștept. mai fac un pas. și încă unul. de azi vreau să descopăr, să caut, să încerc, să risc. Fără frică, fără regrete!)

cafeaua de dimineață sau cum mă comport din nou ca o idioată

Mereu a fost un mister pentru mine. Oricât de mult credeam că pot eu să-l observ de departe. Îi cunosc stilul de îmbrăcăminte, gesturile, modul în care își aprinde o țigară, cum se ceartă, cum glumește, îi știu gropița din colțul gurii atunci când râde. Nu am avut niciodată curajul de a spera măcar de a fi lângă el. E ciudat să lucrezi cu un om pe care îl admiri într-un mod pe care nici tu nu îl înțelegi. Căci nu era îndrăgosteală, era doar o reacție chimică ciudată ce se întâmpla în mine.

Și azi noapte credeam că îl descopăr, că o să ajung să îl cunosc, dar nu a lăsat decât mai mult mister. Cu fiecare lucru pe care mi-l arăta, pe care mi-l descoperea: afectivitate, mângâierea, săruturile, chiar și cicatricea aceea, cu atât mai misterios devenea din alte puncte de vedere. Astăzi am descoperit cât de mult își dorește să devină tată, cât de mult își dorește pe cineva, cât de sensibil e el. Și știu că poate n-ar trebui să fiu tristă că acum stau singură aici și mă gândesc la ce s-a întamplat, ci să mă bucur că a existat momentul ăsta. Că pentru câteva clipe, în intimitatea pe care noi ne-am creat-o, el a fost doar al meu, mi s-a dăruit cu totul și a lăsat câteva măști să cadă.

“Cafea, da?” Păi…

Acum te rog eu, rămâi!

Și vorba Ancăi: până una alta, mai turnăm un pahar de așteptare; barul ăsta nu se închide niciodată.

dai

24 iunie.

Un an. A trecut un an de cand sunt cu totul alt om. Si nu stiu daca sa iti multumesc sau sa te urasc pentru faptul ca m-ai trasformat in omul asta care nu mai poate iubi, omul asta care nu mai simte si caruia nu ii mai pasa… Totul a devenit atat de plat, fara culori, fara nuante. Totul e 2D acum. Si imi e dor de momentele alea cand simteam totul atat de tare incat imi venea sa ma dau cu capul de toti peretii. Acum simt iar asta, dar din frustrare, din frustrarea faptului ca nimic nu se mai trezeste in mine. Nimic bun. Doar smoala, noroi si pereti alunecosi. Ma uit in oglinda si nu vad decat o față slabita, palida, faa expresie. Si trag de mine, trag sa fiu aceeasi ca inainte. Ca inainte de tine, si parca mi-e si aceea atat de straina ca nu stiu cum sa ajung la ea, nu stiu cum sa o redescopar. Si uite asa, ma tarai de la o zi la alta, sperand ca “de maine” va fi mai bine. Inchisa intr-o cutie intunecoasa, antifonata din care nu pot iesi…
Iar tu… Iar tu crezi ca sar intr-un picior si ca-mi culeg mereu flori…

This blog pressed using Tinydesk

Na!

De două zile datorită ție zâmbesc cum nu am mai făcut-o de mult. Om frumos, te admir și te respect! Permite-mi, deși risc să exagerez, să spun că în momentan ești regele din jocul de șah al vieții mele. Eu rămân momentan regina. (Deși aș fi spus că acum sunt mai degrabă nebunul…)

Nu îți spun că ai fi cea mai importantă persoană din viața mea, că ești totul, nu, aș minți să zic asta, dar mutările tale pe tabla mea sunt atât de importante… Nu depinde de tine jocul, dar acum, tu îl influențezi mult. Of, n-ai cum să înțelegi ce spun, și poate ai să interpretezi totul aiurea. Dar, îți mulțumesc.

Adio 2011.

Am ajuns și aici. Inevitabil, dar aici ne aflăm.

Mi-e dor. Groaznic de dor. Dar nu merită, nu are rost.

E trist să mă aud spunând acum ”nu”, cu aceeași hotărâre pe care am avut-o când am spus acel ”DA”. O să fim bine, dar nu împreună.

Cred că așa a trebuit să se întâmple, ca fiecare dintre noi să învețe câte o lecție. Extrem de dură, sfâșietoare, dar una extrem de importantă.

Va fi bine. Adio!?

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 147 other followers

%d bloggers like this: