Mama!?

De 2 zile stă ţintuită în pat. Priveşte în gol. Ochii i-au secat de lacrimi, dar sufletul continuă să plângă… cu lacrimi de sânge. Suferă, o doare. O doare aşa cum nu a mai durut-o niciodată. Nu înţelege lumea asta. Nu înţelege de ce viaţa e atât de cruntă cu ea. E doar un copil, până la urmă, un copil care nu ştie încă să înfrunte viaţa. E un copil care nu ştie altceva decât să iubească şi să fie sincer, aşa cum sunt toţi copiii. Ce vină a avut ea ? Nu poate să înţeleagă unde a greşit. Ar vrea să întoarcă timpul înapoi. Vrea măcar să îi spună “Te iubesc!”, vrea măcar să audă şi ea o ultimă vorbă de alint, vrea să ştie măcar că EA, acolo unde a plecat, e bine. Vrea să fi avut timpul necesar pentru a-i promite că va avea grijă, şi că, atunci când va veni vremea va merge dupa EA. Vrea ca în ultimele momente să fi avut dreptul să o îmbrăţişeze. Acum e târziu, iar EA acum, o veghează de acolo, de sus.

Îi e frică. Îi e frică de ce se va întampla pe mai departe. Nu e sigură ca fără EA va mai putea continua, că fără ea va mai putea fi aceeaşi persoană de dinainte. Acum se simte de parcă o parte din ea s-a rupt şi nu mai poate fi lipită nici măcar cu cel mai scump şi bun lipici.

Cine o să o mai alinte seara, înainte de culcare? Cine o să îi mai spună, chiar şi acum “Ai grijă cum treci strada!”? Cine o să îi mai facă prăjitura ei preferată? Cine o va mai strânge în braţe când se va simţi rănită şi va plânge?

Nu mai are puterea de a continua, dar trebuie, trebuie să continue şi fără EA, să îi demonstreze acum că tot ce EA a muncit va da roade, că acest copil de acum, în cel mai scurt timp se va maturiza, şi va ajunge un adult, adultul care trebuie să devină, pe care EA şi-a dorit să devină. O să meargă mai departe, cu privirea înainte şi capul sus, pentru EA!

“Te Iubesc, MAMĂ!