Alone?

“Sunt singur! Absolut SINGUR!” şopteşte el. “Nu! Nu eşti singur, mă ai pe mine! Sunt aici, mereu am fost!” Dar nu mă aude, nu mă vede. Poate că mi-a simţit prezenţa în cameră, de-a ridicat privirea. Ah nu! Doar se uita spre geam. Stă ghemuit într-un colţ şi plânge… în hohote! Îl doare. E rănit. Doar el ştie cât de mult îl apasă durerea asta. Sufletul îi e dezgolit, parcă smuls din piept şi aruncat într-un loc întunecat, friguros şi temător. Sertăraşele amintirilor nu mai sunt acum la locul lor, sunt aruncate, rupte prin tot locul… Amintirile? Sunt tot acolo. Ar vrea ca unele să le fi pierdut, dar încearcă să le smulgă cu propriile mâini şi nu reuşeşte. “De astfel de amintiri nu o să scapi, dragul meu! Ştiu că doare, dar fii tare, poţi să treci şi peste asta! Tu întotdeauna ai putut, tu eşti puternic!”.. dar tot nu mă aude. Mă apropii de el, vreau să îi şterg lacrimile, îl ating şi tresare. Ridică privirea şi începe să mă caute, nu mă găseşte. “Sunt aici!”

Atât de aproape… atât de departe.

Eşti atât de aproape, şi totuşi atât de departe.

Mă enervează la culme faptul că iei lucrul ăsta atât de in serios. Tu nu-ţi dai seama că eşti captiv într-un film prost, că rolul care ţie ţi se pare “foaarte ofertant” e defapt cel mai prost rol care poate exista? Ce naiba mai tre’ să fac să vezi ceea ce trebuie? Promiţi de fiecare dată fel de fel de lucruri pe care nici măcar tu nu crezi că o să le îndeplineşti vreodată. Arunci vorbe aşa în vânt, fără să te gândeşti vreodată că nu sunt la locul lor, că n-ar putea fi digerate deloc uşor, că ar durea. Vezi că fac atâtea pentru tine, că peste tot vorbesc de tine, şi tu nimic. Taci molcom şi te uiţi prin mine. Eu, să-ţi reproşez ceva n-am când; n-ai timp să mă observi. Huh, din 3 cuvinte crezi că tocmai ai incheiat cel mai reuşit dialog din viaţa ta. Eşti un actor prost, cu un rol prost, într-un film prost, cu scenariu şi regie la fel de proaste. Recuzita e bună, chiar foarte bună, dar nu te ştii folosi de ea. Eh, poate că o să îţi dai seama candva că locul tău nu e aici. Şi poate atunci o să mă observi şi pe mine cu adevărat. Sper doar ca atunci să nu fie prea târziu.

Nu o să ştii niciodată că despre tine vorbesc, nu!

Eşti atât de aproape, şi totuşi atât de departe.