Alone?

“Sunt singur! Absolut SINGUR!” şopteşte el. “Nu! Nu eşti singur, mă ai pe mine! Sunt aici, mereu am fost!” Dar nu mă aude, nu mă vede. Poate că mi-a simţit prezenţa în cameră, de-a ridicat privirea. Ah nu! Doar se uita spre geam. Stă ghemuit într-un colţ şi plânge… în hohote! Îl doare. E rănit. Doar el ştie cât de mult îl apasă durerea asta. Sufletul îi e dezgolit, parcă smuls din piept şi aruncat într-un loc întunecat, friguros şi temător. Sertăraşele amintirilor nu mai sunt acum la locul lor, sunt aruncate, rupte prin tot locul… Amintirile? Sunt tot acolo. Ar vrea ca unele să le fi pierdut, dar încearcă să le smulgă cu propriile mâini şi nu reuşeşte. “De astfel de amintiri nu o să scapi, dragul meu! Ştiu că doare, dar fii tare, poţi să treci şi peste asta! Tu întotdeauna ai putut, tu eşti puternic!”.. dar tot nu mă aude. Mă apropii de el, vreau să îi şterg lacrimile, îl ating şi tresare. Ridică privirea şi începe să mă caute, nu mă găseşte. “Sunt aici!”