Măşti

“Usamos mascaras para esconder la pena y el dolor”.

(Folosim măşti ca să ascundem ruşinea şi durerea.)

Aşa sună un vers al refrenului unei melodii care e la mine în playlist de ceva timp pe repeat.

Suntem obişnuiţi ca atunci când un lucru nu ne place, să îl mascăm. Şi asta mai ales la persoana noastră. De ce nu ne acceptăm aşa cu relele şi bunele noastre? De ce nu încercăm să fim noi şi nu să tindem să fim alţii? Punem măşti în faţa noastră doar în speranţa că nimenu nu o să vadă că defapt noi nu mergem chiar atât de drept pe cât pare ci mai mult “câş”, că ochii nu sunt căprui ci albaştrii. Ne ascundem zâmbetul, privirea, de teamă că poate facem ceva greşit. Chiar e atât de greu să ne acceptăm propria persoană aşa cum e? Ştiu, toţi tindem spre perfecţiune, dar în loc să ne camuflăm, nu mai bine încercăm să ne schimbăm noi în aşa fel încât să fie bine şi să nu mai fie nevoie de acea mască?

Nu o să mă poţi minţi la nesfârşit!

Nu o să poţi disimula toată viaţa!

E adevărat, nu o să poţi zâmbi tot timpul

Dar eşti OM, aşa e viaţa! Nimic nu e perfect!

Trebuie să fi tu!

Fără măşti pe chip!

Fără măşti pe suflet!

Trebuie să accepţi!

Adevărul e calea cea mai bună.

Nu mai poţi trăi la nesfârşit în minciună!