jurnalul unei amintiri II

Nu e vis! Ştiu sigur!

Azi ne-am văzut. După 4 luni. EL a fost plecat din ţară. Ne-am întâlnit în faţa clădirii unde lucrează el. L-am văzut cum ieşea din clădire, la fel de zâmbăreţ cum îl ştiam şi-mi venea să fug spre el şi să îi sar în braţe. Dar nu am făcut-o pentru că nu eram singuri. Mai era încă o prietenă de-a mea cu mine. A! Da! Nimeni nu ştie de NOI. Deşi avem o legătură atât de puternică… Mulţi ştiu că mi-e doar prieten şi atât. Şi atât…

Astăzi am fost iar la el. Are un apartament drăguţ şi cochet într-o vilă de apartamente chiar lângă parcul acela superb. Deseori mă găsea lipită cu nasul de geam privind doar parcul de peste drum, sau norii. Alteori, mă găsea tolănită în pat privind în gol tavanul. “Unde eşti?” mă întreba cu nişte ochi sclipitori. “Undeva pe malul mării. Şi briza mării îmi mângâie părul. Şi tu mă ţii strâns de mână. Şi apoi alergăm printre valuri. Ca delfinii. Cu delfinii.” Mă privea dulce, zâmbea subtil şi venea lângă mine. De multe ori mă lua strâns în braţe şi stăteam aşa minute în şir fără să spunem nimic. Câteodată mă mai ciufulea şi mă pupa pe frunte. Mă alintă “copilă!”. Şi îmi place de mor! Îmi place să fiu copil cu el. Îmi place să mă adun în braţele lui, să stau cu capul pe pieptul lui şi să vorbesc ca un copil mic. El râde şi mă pupă pe frunte.

El îmi zice că ţine la mine, că sunt o prietenă bună… şi atât?! Eu, îi zic că îl văd ca pe un prieten bun, foarte bun. Unul cu care pot să fiu eu, aşa cum vreau, cum îmi place. Uneori e ceva mai mult şi se întâmplă să simt fluturi în stomac. Apoi mă trezesc la realitate. Sunt atât de multe lucruri care ne împiedică să fim împreună. Ştiu, ne complacem câteodată şi mai călcăm amândoi strâmb. Dar ne revenim după scurt timp şi ne întoarcem fiecare la viaţa lui. He’s my… almost lover.

E atât de tandru, de dulce… Şi-mi spune că nu sunt decât o bună prietenă. La fel şi eu lui. Care dintre noi minte? Amandoi? Niciunul?

Va urma…

p.s. jurnalul unei amintiri I