oxitocină

n-aș fi crezut că la revederea ochilor ăia pe care
deja
îi ador,
inima o să plângă puțin
de dor
și stomacul o să-și frece pereții stresat că
mâinile tremură și ele.

uite așa totul a luat-o la fugă în corpul meu,
de parcă e competiție între organe,
care să clacheze primul.
plămânii că parcă nu mai pot respira,
creierul că intră în modul „îngheț”,
picioarele care brusc nu mai au oase,
ci un fel de gelatină care mai degrabă curge
și curge,
și ochii ăștia care vor să-mi spele obrajii
de păcate.

Cred că
totuși
mama avea dreptate
când îmi spunea că
dragostea nu e altceva decât
chimie și hormoni…