14 04 14

Când crezi că știi… Când crezi că totul e așa cum știi, cum ai vrea, de fapt… se întâmplă ceva. Cineva te trage de mână și îți arată că viața și lumea din jurul tău e total altfel decât credeai. Că verdele ierbii e mai puternic, că zborul păsării e mult mai frumos decât așa cum îl vedeai tu și că nu-ți rămâne altceva de făcut decât să crezi și atunci… vei vedea. Crede! Dacă crezi vei vedea și zborul și lumina soarelui și albastrul cerului…

Caută fără grijă, fără frică și fără ezitări. Răspunsul nu-l vei găsi imediat, dar va veni cu siguranță. Poate abia după 20 de ani în Tibet, dar va veni sigur!

după aproape un an, încă îți mulțumesc și încă mă gândesc serios la asta și la tot. acum înțeleg mai bine.

27 noi

azi dimineață m-am trezit cu un fulg pe nas
și credeam că am devenit somnambulă.
e prima dată când hălăduiesc cu ochii deschiși
în lumea viselor. și când cred.

dormeam de fapt. și era
ceață
și brumă afară
și mirosea totul a portocale.
mama zice că miroase a Crăciun
dar nu simt niciun miros de brad.
deci nu.

fulgul de nea s-a topit și eu încă nu mă trezisem și aproape că am avut un atac de panică pentru că nu drmeam, dar nici nu eram trează și eram acasă, unde n-are cum să îmi cadă fulgi pe nas.

mandarine. da. nu erau portocale.

unsufletnaiv pentru ivcelnaiv*

blondă* sunt eu, și asta e clar.
vinul îl beau mereu din pahar,
căci cana parcă mă-mbie să „ceai”.
nu eram eu cea pe care o vedeai?

concertele îmi plac, mereu merg la vreunul,
mă duc bucuroasă de zici că-i Crăciunul.
parpalac nu port, că prea frig îmi este.
dar paltonul îl port așa, franțuzește.

poate n-ai văzut bine. E mai degrabă bej.
sau poate că ăsta e doar un prilej
să intrăm în vorbă, să ne contrazicem:
parpalac sau palton, ba că-i bej sau e crem?

în fine, ar cam trebui să închei
altfel, o să-mi devină obicei
să mă simt avizată, să intru să-ți scriu…
te salut. merg să-mi iau pardesiu!

*răspuns la poezia o fată blondă, poezie în care mă regăsesc prea tare. nu m-am putut abține…

nimic.

e atât de ciudat. sunt împărțită între cămașa în carouri, clujul amețitor și un peștișor ce înoată prea repede și-n ape prea adânci.
cămașa mi-ar ține de cald.

clujul e un oraș frumos și merită vizitat mereu.

iar peștele… m-ar învăța atât de multe.

și totuși. aici. singură.

mai am un singur dor…

02:47. Stau pe bancă, singură, aștept…

Străinul mă vede, suspină și apoi mă întreabă șuierat:
“Și ție îți e dor?”
Oftez. Trece de mine și se oprește:
“Cum fac să scap de dorul ăsta? Nu îmi e bine….”
Nu spun nimic, dar în ochi îmi putea citi răspunsul, suspinele și dorul. Dorurile…
“Ar trebui să merg să mă culc, nu?”
Surâd.
“Dar trece?”
“Nu trece neapărat, dar la un moment dat te obișnuiești cu el și e ca un prieten nou venit în oraș pe care-l plimbi după tine”, îi spun.
“Ți-e dor, nu?”
Oftez din nou. Ne privim câteva secunde și nu spunem nimic. Apoi îmi sună telefonul.
“Spune-i și lui asta. Poate o să fii surprinsă. Acum te las, răspunde-i. Noapte bună!”
Am reușit să arunc un “Ai grijă de dorul tău!” și am răspuns la telefon.

Nu era el.

oxitocină

n-aș fi crezut că la revederea ochilor ăia pe care
deja
îi ador,
inima o să plângă puțin
de dor
și stomacul o să-și frece pereții stresat că
mâinile tremură și ele.

uite așa totul a luat-o la fugă în corpul meu,
de parcă e competiție între organe,
care să clacheze primul.
plămânii că parcă nu mai pot respira,
creierul că intră în modul “îngheț”,
picioarele care brusc nu mai au oase,
ci un fel de gelatină care mai degrabă curge
și curge,
și ochii ăștia care vor să-mi spele obrajii
de păcate.

Cred că
totuși
mama avea dreptate
când îmi spunea că
dragostea nu e altceva decât
chimie și hormoni…