dai

24 iunie.

Un an. A trecut un an de cand sunt cu totul alt om. Si nu stiu daca sa iti multumesc sau sa te urasc pentru faptul ca m-ai trasformat in omul asta care nu mai poate iubi, omul asta care nu mai simte si caruia nu ii mai pasa… Totul a devenit atat de plat, fara culori, fara nuante. Totul e 2D acum. Si imi e dor de momentele alea cand simteam totul atat de tare incat imi venea sa ma dau cu capul de toti peretii. Acum simt iar asta, dar din frustrare, din frustrarea faptului ca nimic nu se mai trezeste in mine. Nimic bun. Doar smoala, noroi si pereti alunecosi. Ma uit in oglinda si nu vad decat o față slabita, palida, faa expresie. Si trag de mine, trag sa fiu aceeasi ca inainte. Ca inainte de tine, si parca mi-e si aceea atat de straina ca nu stiu cum sa ajung la ea, nu stiu cum sa o redescopar. Si uite asa, ma tarai de la o zi la alta, sperand ca „de maine” va fi mai bine. Inchisa intr-o cutie intunecoasa, antifonata din care nu pot iesi…
Iar tu… Iar tu crezi ca sar intr-un picior si ca-mi culeg mereu flori…